Catalincrimu's Weblog

In valtoarea furtunii

catalincrimu — Wed, 30 Nov 2011 00:00:00 +0000

impresii din bucuresti

catalincrimu — Fri, 15 Jul 2011 13:22:09 +0000

SONETUL VECHIULUI COTOI

Crin întărcat mi-e dragostea de-acuma?
Chiar dacă-ti pipăi soldul, sînul, ceafa,
În gură nu-mi mai plescăie lin apa,
Pe creieri mă apasă-n creturi bruma.
Sînt prea sătul sau e-o nevolnicie
De vechi cotoi blazat în bleu smîntîne?
O, doar cuvîntu-n lobodă-mi rămîne,
Mîna-mi vioaie-i. Sufletul meu stie
O mie de palate si-altă mie
De melci mirifici, de izvoare-ovale.
Asează-te-n genunchi si-a tale sale
Îndoaie-le. Clădesc o-mpărătie
De vorbe dulci ce-ti umplu pîn’la greată
Cu fluturi sparti de raze-ntreaga viată!

Se făcea că înnebunisem, sau, mă rog, era cît pe ce să devin balamucalgiu, tratat cu dusuri scotiene, bătăi în cap, sistematice, cu-o măturică de cimbrisor înmuiată în tuică de mure, bălăcit total (eventual numai picioarele… membrele, vai, inferioare) într-un hîrdău cu doagele îmbătrînite-n cercurile ruginite de plictiseală. Mă dilatasem brusc în casa (îmi plăcea să am una cu patru camere, fix patru, cîte încăperi are si inima, bucata aia ciudată de carne, pompînd viata: sistolă, diastolă etc.), în proprietatea privată a… sufletului meu închis. Si, iată, bolovanul se-nmuiase în roua nostalgiei giugiulite de zefiri inventati, desigur, de zînoaice bulbucate lumesc în locurile divinizate-n cărtile cu poze ale copilăriei mele desuchiate de-o imaginatie hip-hop! Zgriptorii, la datorie, constiinciosi, căscau pliscuri ferestruite în sapte perechi de dinti, încercau să-mi sfîrtece bucătica de luciditate rămasă. Si-am scăpat, am scăpat, fugind ca bezmeticul, sumar îmbrăcat, probabil în pijama… aveam si tulburări de memorie, de olfactie, de… soldologie. Cîte coapse scapără o iubită ideală? Două, trei, patru, cinci? (Principalu-i că le ondulează.) Am luat-o razna pe ponoare-ntomnate, mocirlite-n ploi cu dichis: pic, pic, pic… dar stropii chibzuiti chinezeste-n crestet se lătiseră-n firfirici, în… aia… letcaie, iarăsi letcaie… Si se săltase mercurul unei melancolii de plantagenet prăbusit între plătagini, fiindcă-mi cheltuisem, absolut perdant, bugetul, ocrotit un timp la bancă, apoi scos pe de-a-ntregul si dizolvat în speculatii păguboase cu fluturii paraginilor liliachii ale maturitătii absurde..

Se făcea că mă-mpotmolisem la cîrciuma “Pirat”. Undeva, vizavi de Palatul Culturii, de fostul Tribunal, într-o curte minusculă, cu fratii de năzdrăvănii duioase, la o masă de lemn, în scaune cu paispe picioare – patronul le construise asa din cauză că tuturor clientilor li se rupea în paispe, declamau mereu sintagma asta bizară. Odată, exasperat, ne-a întrebat: în fond de ce nu vi se rupe-n treispe, în cinspe etc. Am tăcut mîlc. Nu stiam! Deci adăstaserăm acolo, ne băteau, ne tăiau venele, mintile, afectiunile secrete, totul, ne hăcuiau orologiile stricate ale Paltului, harcea-parcea si… alcoolizati autumnal, număram fir cu fir nalba pustiită de brume, sopîrlele încretite de frigul luminii albe, reci… si bolboroseam ca-n somn… si pipăiam peretii, doream adînc
să-i jupuim de razele turtite pe ei, lipite, una cu tencuiala… Ascultam (eu, medicinist ratat, cu stetoscopul!) canarii din colivii, buldogii de faiantă, încremeniti în mîrîituri sfioase. însă poezia se termina-n opt versuri. Cîntecel, ce mai tura-vura. Plecam profund nedumeriti de insurectia severă a anotimpului.

declinul unei aripi frinte , unui suris fermecator de trist ce mi-a inecat inima

catalincrimu — Wed, 13 Jul 2011 17:02:30 +0000

Cu rîvna si amar, cercat-am sa culeg roadele cerului – si n-am putut. Ele se înaltau spre nu stiu ce alt cer, cînd mîinile le înfruptam în rodnicia lor.
Crengile boltilor se apleaca în nadejdile rugilor noastre; acestea potolindu-se, ele îsi pierd fructele.
Nici flori nu înfloresc pe cer si nici poame nu rodesc. La el acasa, Dumnezeu neavînd ce pa-zi, de necaz si de urît, pustieste gradinile omului.
Nu, nu; nu pe astri îmi voi orbi vazul. Destul mi-am pierdut din lumina cersind pomana înaltimilor. Satul de tot felul de ceruri – mi-am lasat sufletul biruit de podoabele lumii.
„Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacara ca sa pazeasca drumul spre pomul vietii“ (Facerea, 3, 24).
Pe acest drum am cersit de multe ori. Si trecatorii, mai saraci ca mine, întindeau palme desarte în care lasam sa cada obolul nadejdilor. Si cum mergeam asa în gloata napastuita, cararea se-nfunda prin mlastini si umbra crengilor de rai se pierdea în fara-urma lumii.
Nu cu sfiala si cu rabdare ne vom înstapîni în ce-a scapat stramosului fatal. Cuget de foc ne trebuie – si ascutind arme si nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nos-tru.
Atotputernicul ne-a închis caile sale? Sadi-vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n-are paznici, nici sabii si nici flacari. Vom naste paradisul la umbra caznelor – si blînd ne-om o-dihni sub ramuri pamîntene, ca îngeri ai de-savîrsirii de o clipa. El sa ramîna cu o vesnicie fara nimeni; noi mai departe vom pacatui, muscînd din merele ce putrezesc sub soare. Îndragind stiintele greselii, vom fi asemenea Lui, si – prin durerile Ispitei – mai mari chiar.
Crezut-a El prin moarte sa ne faca robi si sa-i slujim. Dar noi pe îndelete ne-am îndatinat în viata.
A trai: a te specializa în eroare. A rîde de a-devarurile sigure ale sfîrsirii, a nu lua-n sea-ma absolutul, a transforma moartea în gluma si-n întîmplare nesfîrsitul. Nu poti respira de-cît în afundurile iluziei. Simplul fapt de-a fi e coplesitor de grav, fata de care Dumnezeu e biata jucarie.
Înarmati de accidentele vietuirii, vom pustii sigurantele crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom napusti în adevaruri, ne vom învrajbi cu luminile neavenite. Vreau sa traiesc, si peste tot îmi sare duhul împotriva, aparator al pricinilor nefiintei.
…Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada erorilor.
Pe semeni îi cunosc. Adesea mi-am citit în ochii lor absenti si goi nerostul soartei sau mi-am odihnit razvratiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi-e strain. Ei vor, ei vor neîncetat. Si cum nimic nu e de vrut, pasii mei calcau în urmele lor ca-n spini, cararea mea serpuia prin noroiul dorintelor lor, înalbindu-le, printr-un nimb de nefolosinti, cautarea lor fara folos.
Ei nu stiu ca raiul si iadul sunt înfloriri ale clipei, ale clipei însesi, ca nimic nu este peste taria extazului inutil. N-am întîlnit în mersul lor muritor oprirea eterna pe arcurile clipitelor.
Vad un arbore, un zîmbet, un rasarit, o amintire. Nu sunt fara margini în fiece din ele? Ce mai astept peste acel definitiv vaz, peste incurabilul vaz al fulgerului temporal?
Oamenii sufar de viitor, se reped în viata, fug în timp, cauta. Si nimic nu ma doare mai mult decît ochii lor cautatori, zadarnici, dar lipsiti de zadarnicie.
Eu stiu ca totul e final, ca exista doar o cli-pa, fiecare clipa, ca pomul vietii e rabufnirea de vesnicie, reversibila în actele fiintei.
Si astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopti, în nopti mari ce ridica în fata mintii fundurile lumii, cum as sti daca sunt sau nu mai sunt? Si mai poti fi atunci sau poti sa nu fii? Sau, prins în nedeslusirile muzicii, pierdut în ele, curatit de întîmplarile respiratiei, cum te-ai asemui semenilor?
A nu avea decît o tinta: sa fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este si nici pe nu este. Unde te gasesti ca victima învolburata a farmecului ei? Dar nu-i ea un nicaieri sonor?
Oamenii nu stiu sa fie fara de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gusta nedesavîrsirea, cînd „ros-tul“ vietii e extazul acestei nedesavîrsiri! Dar cum sa le dezvaluim suprafetele acestei taine, cum sa-i încîntam de luciul unui mister si sa-i îmbatam de-o fascinatie atît de simpla? Îmi vin în minte anumite nopti si anumite zile…
Tacerile nocturne în gradinile Sudului… Spre cine se apleaca palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altadata, cînd în sînge purtam mai mult alcool si mai multa Spanie, furia mea le-ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestra si zvîcnirile inimii le-ar fi împins spre vecinatati de stele. Acum, sunt fericit sa ma separ de astri prin ramuri gînditoare, sa gust în adierile lor o singuratate blînda, sa ma nimicesc în splendoare pe un pamînt divinizat în noapte.
Daca am trai în gradini, religia n-ar fi posibila. Lipsa lor ne-a împins în dorul raiului. Spatiul fara flori si arbori îndeamna ochii spre cer si aminteste muritorilor ca primul lor strabun a poposit vremelnic în vesnicie si-n umbra de pomi. Istoria e negatia gradinii.
Nadejdile le datoresc noptilor. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau si, singur între materie si vis, ridicam aromele deceptiei la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte – acest posibil fara timp. Totul se prea poate – dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gînd – si unde zboara ele? Într-o vesnicie vag tremuratoare, ca un eter ros de reflexii.
…Asa am ajuns sa privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neîntelegere i-au rapit oamenii turburarile si le-au transformat în binefaceri? Ce lipsa de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne-am apropiat cu totii prea omeneste de razele lui si, crezîndu-l sursa de real, i-am acordat prea multa realitate? De ce vom fi proiectat scopul pîna si pe cer?
Nu stiu pîna unde soarele este. Dar stiu prea bine cît nu mai sunt sub el. – Cine, pe tarmuri de mare, în ceasuri de-a rîndul, cu ochii întredeschisi, paralel vremii, orizontal pe vis si disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n-a resimtit amestecul de fericire si neant al risipei de stralucire – acela nu cunoaste nici una din primejdiile pe care frumusetea le-a adus în lume.
Credeam a fi tînar sub soare, si m-am pomenit fara vîrsta. Si daca-n miez de nopti mai aveam ani, în amiezi nu-i mai aveam. Toate vîrstele fug si ramîi fiinta si nefiinta, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor.
Cum scoboram din cetatea ardeleana, în nu stiu care ora a înserarii si care an al tineretii, nefericit si dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a ma gîndi la soare – revelatia apusului mi-a frînt subit mîndria genunchilor. Membrele mele se întîlneau cu oboselile amurgului, si ce mai ramînea ca soare între petele inimii a-ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Si recunostinta mea trimisa astrului se îndrepta si spre Egiptul propriului suflet.
De atunci am tamîiat necontenit moartea si soarele – ca stranepot al cine stie carui trîn-dav de pe malurile imemoriale ale Nilului.
Precum iubesti cartile pe care era sa plîngi, sonatele ce ti-au taiat suflarea, parfumurile ce-ti soptesc de renuntare, femeile ratacite între corp si suflet – asa cu marile: te-ndragostesti de cele ce unduiesc înecul.
N-am cautat în Mediterana poezie, nici violente, nici vîrtejuri cumplite de valuri. Acestor chemari aflat-am raspuns pe stîncile Bretaniei. Dar cum as uita o mare în care mi-am lasat gîndurile?
Într-o memorie mai scurta decît presimtirea de vesnicie a efemerei, as pastra înca icoana si recunostinta albastrului inuman al marii decadente. Pe malurile ei s-au prabusit împaratii – si cîte tronuri ale sufletului…
Cînd aerul si-a suspendat nelinistea si nemarmurirea meridiana a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci stiu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fara cuprins: baza efectiva a irealitatii. Doar spuma – actualitate a nimicului – continua ca o straduinta spre fiinta…
Nici unul n-avem putinte mai mari decît sa plecam în larg. Fara dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val sa nu supravietuiasca odiseei inimii. Un Ulise – cu toate cartile. O sete de larg plecata din vrafuri, o ratacire erudita. A sti toate valurile…
Pietate estetica: a purta un respect religios aparentelor, a calca pe pamînt fara nostalgia cerului, a crede ca totul e posibilitate de floare – si nu de absolut.
De n-ai regretat nicicînd ca n-ai aripi, pentru a nu pîngari natura cu pasii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodata acest pamînt. De cîte ori l-am descoperit, de cîte ori l-am simtit în inima si nu sub talpi, astrii spre care priveam în dezradacinari se transformau în ceara si se topeau într-un sînge care uita atuncea cerul. Poti zari în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaste înduiosarea din întîlnirile rare cu pamîntul ce-l dispretuiesti în mers. Dar, fata-n fata cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frateasca, de amar intim nu te leaga într-o îmbratisare miscatoare! Destul mi-am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinti si bolte!
Acum vreau sa-nvat respectul bulgarilor. Putea-voi sa privesc în jos cu patima ce-mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu si ce chinuri în viciu împins-au ochiul în supranatural? Religia îl opreste de la menirea lui fireasca: sa vada. De la crestinism încoace ochii nu mai vad.
Acelasi om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipa în gradini – cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate-n simturi ar trebui sa ridice un templu si sa urzeasca o mitologie a senzatiei.
Ce sa fac cu cerul, care nu stie ce-i vestejirea sau chinul si extazul înfloririi? Vreau sa fiu cu lucrurile menite firii si sa mor cu ele, în aceeasi masura menite muririi. De ce v-am vorbit voua de stingere, astri nestinsi? Am cautat prea mult nimicul în alta parte. Dar ma întorc pe tarîmurile unde sufla ostenelile. Pe ele sa umblu ca un schimnic setos de pacat.
Din tot ce-i fugar – si nimic nu-i altfel – culege prin senzatii esente si intensitati. Unde sa cauti realul? N-ai unde. Doar în gama emotiilor. Ce nu se ridica la ele e ca si cum n-ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezenta si numai expresia salveaza lucrurile din irealitatea lor fatala.
Din ce-ai trait, ce retii? Bucuriile si durerile fara nume – dar carora le-ai gasit unul.
Viata nu tine decît durata fiorurilor noastre. În afara de ele, ea-i pulbere vitala.
Ce vezi, ridica la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Caci: în sine, nimic nu este. Vibratiile noastre constituiesc lumea; destinderile simturilor, pauzele ei.
Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugaciune, asa aparenta – fire prin expresie. Cuvîntul fura prerogativele neantului nemijlocit în care traim, îi rapeste fluiditatea si nestatornicia. Cum ne-am descurca în desisul senzatiilor, de nu le-am opri în forme – în ce nu este? Astfel le atribuim fiinta. Realitatea e aparenta solidificata.
Zbuciumul negativ al carnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana mortii imediate si vraja dezastruoasa a bolii – palesc în fata dez-nadejdii ce emana din splendorile lumii. Si de mi-as aminti durerea cea mai precisa si mai sfredelitoare, si cea mai sigura înnebunire a materiei supusa eului, ele sunt sterse fata de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munti sau în mari, în taceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenti, simturile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de-a fi în frumusete si siguranta de-a o pierde în timp ma sfîsiau crunt, ca peisajul se risipea în substanta echivoca si sublima a unei nemîngîiate admiratii. Numai urîtenia e nedureroasa. Dar farmecul aparentelor care compromit înaltimile e mai zguduitor ca toate iadurile nascocite de blîndetea omului. Nu caznele acestuia m-au scos din lume, ci din a fi vazut prea adesea raiul pe pamînt, simturile mele s-au topit în nenoroc. De ce-n desavîrsirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie ma întorcea spre cruzimile timpului?
De-ai vazut un migdal înflorit scuturîndu-se blînd sub insinuarile brizei si cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul sa nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate – atunci te-ai scuturat si tu de clipe, ca sa cazi mai amarnic în deserturile vremii.
Frica de un sfîrsit de fioruri mi-a otravit raiul simtirii, caci nimic n-ar trebui ispravit în simturile împlîntate-n fire. Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile carnii, si-am sîngerat în fericiri mai rau ca-n deznadejdi.
Rarefierea mistica a timpului în nimicul absolut al frumusetii… Cu el sa-mi hranesc as-teptarile sîngelui, cu ondulatiile si rasfrîngerile armonioase ale eternei inutilitati. Rosturi exista numai în aparentele pentru care ai vrea sa mori… Vor lua petalele locul ideilor?
Timpul cere alta seva, vinele alt murmur, carnea alte înselaciuni… O lume directa – si cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecaruia, si pe care nimfele cugetului n-ar în-drazni sa-i culeaga…
De ce vom fi cautat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot învesnici în nimiciri mai dulci? – Voi smulge un neant îmbatator din toate înfloririle si-mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Si nu voi mai fugi în stele si nici nu ma voi adaposti în departari lunare.
Nirvanizarea estetica a lumii: a atinge supremul în supreme aparente. A fi nimic si tot în spuma imediatului. Si a te-nalta la marginile eului, în nemijlocit si în fugar.

poveste pentru alexandra

catalincrimu — Mon, 11 Jul 2011 16:52:29 +0000

Am avut un vis în noaptea de Crăciun.
Mergeam pe o plajă, iar Dumnezeu păşea alături de mine,
Paşii ni se imprimau pe nisip, lăsând o urmă dublă:
Una era a mea, cealaltă a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea că fiecare din paşii noştri
Reprezentau o zi din viaţa mea…
M-am oprit ca să privesc în urmă
Şi am revăzut toţi paşii care se pierdeau în depărtare.
Dar am observat că în unele locuri, în loc de două urme,
Nu mai era decât una singură…
Am revăzut filmul vieţii mele…
Ce surpriză!
Locurile în care nu se vedea decât o singură urmă
Corespundeau cu zilele cele mai întunecate ale existenţei mele:
Zile de nelinişte şi de rea-voinţă,
Zile de egoism sau de proastă dispoziţie,
Zile de încercări şi de îndoială,
Zile de nesuportat,
Zile în care eu fusesem de nesuportat…
Şi atunci, întorcându-mă spre Domnul, am îndrăznit să-i reproşez:
“Totuşi ne-ai promis că vei fi cu noi în toate zilele!
De ce nu ţi-ai ţinut promisiunea?
De ce m-ai lăsat singur în cele mai grele momente din viaţă,
În zilele când aveam cea mai mare nevoie de Tine?…”
Dar Domnul mi-a răspuns:
“Dragul meu,
Zilele pentru care n-ai văzut decât o singură urmă de paşi pe nisip
Sunt zilele în care te-am purtat pe braţe…”

si cind

catalincrimu — Sat, 09 Jul 2011 18:01:59 +0000

nu trebuiesti nimanui? te agati cu mainile de inima , iti bagi unghiile in ea si o sfisii in mod repetat pina ce nici macar tie nu iti mai trebuiesti

când ai nevoie de dragoste

catalincrimu — Fri, 08 Jul 2011 13:31:24 +0000

nu ţi se dă dragoste.
când trebuie sa iubeşti nu esti iubit.
când esti singur nu poţi sã scapi de singurãtate.
când esti nefericit nu are sens sã o spui.

când vrei sã strãngi în braţe nu ai pe cine.
când vrei sã dai un telefon sunt toti plecaţi.
când eşti la pãmânt cine se intereseazã de tine?
cui îi pasã? cui o sã-i pese vreodatã?

fii tu lângã mine, gândeşte-te la mine.
poartã-te tandru cu mine, nu mã chinui, nu mã face gelos,
nu mã pãrãsi, cãci n-aş mai suporta încã o rupturã.
fii lângã mine, tine cu mine.

înţelege-mă iubeşte-mã, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentã.
hai sã uitãm regula jocului, sã nu mai ştim ca sexul e o junglã.
sã ne ataşãm, sã ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşti dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie sã iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pământ nici o femeie nu te cunoaşte.

CÎT DE DEPARTE SÎNT TOATE!

Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie sa facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabila o retragere într-un colt îndepartat de lume, unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba nici un ecou? Am renunta atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si n-am cîstiga nimic. Dar ce sa cîstigi în lumea aceasta? Sînt unii pentru care orice cîstig n-are nici o importanta, care sînt iremediabil nefericiti si singuri. Sîntem toti atît de închisi unul altuia! Si daca am fi atît de deschisi încît sa primim totul de la celalalt sau sa-i citim în suflet pîna în adîncuri, cu cît i-am lumina destinul? Sîntem atît de singuri în viata, încît te întrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn de mare deficienta în vointa de a trai si a muri în societate. Mai pot exista mîngîieri în momentele din urma? De o mie de ori este mai preferabil sa mori undeva singur si parasit, cînd nevazîndu-te nimeni poti sa te stingi fara teatru si poza. Mi-e scîrba de oamenii care în agonie se stapînesc si îsi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sînt arzatoare decît în singuratate. Toti aceia care se vor înconjurati în agonie de prieteni o fac dintr-o frica si dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor sa-si uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teama dincolo de orice limita?
Sîntem atît de separati de toate! Si tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adînca si mai organica este moartea din singuratate, cînd însasi lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zîmbete, de prieteni si chiar de moarte. Si te întrebi, paradoxal, daca mai exista altceva decît neantul lumii si al tau.

RETETA FERICIRII

Îţi spun şi matale:
mănîncă petale
de vegetale
şi ce-o mai fi-n pomi;
mănîncă rizomi;
duminica, lisă
de muguri de tisă
şi spori de ciuperci;
fă-ţi, lunea, un terci
de hrişcă, iar joia,
nu uita soia.
Consumă-le calm
cum, frunza de palm,
girafa şi havării
ei, la Discovery …
Dacă n-ai aşa gît,
nu-ţi rămîne decît
să te saturi cu iarbă:
n-o pune să fiarbă,
căci, pînă se-ntunecă,
burta o rumegă…
Iar ţie, beteagul
de cîtemai boalele
şi preanerumenul,
ţi se-mproaspătă cheagul,
care face ca rumenul,
ciurul şi foalele
zise foios ,
să-ţi umble voios,
nu anevoios,
ca pînă acum, -
de nici nu simţi cum.

epitaf pentru A.P. 23 ian 1977 – 29 mai 2002

catalincrimu — Sat, 11 Jun 2011 17:44:54 +0000

Dragostea e оntotdeauna rabdatoare si draguta. Niciodata nu e geloasa

Dragostea nu e laudaroasa sau increzuta.

Nu este nepoliticoasa sau egoista.

Dragostea nu supara si nu poarta pica

Dragostea nu gaseste placere in pacatele altora…

…dar gaseste placere in adevar.

Este intotdeauna gata sa ierte, sa aiba incredere, sa spere…

…si sa indure…orice urmeaza.

Ale si eu am avut o viata perfecta impreuna… vreme de aproape 2 ani.

Cu mai multa iubire decit au multi oameni toata viata.

Si dupa asta s-a dus, necrutata de destin.

Au trecut 8 ani…

dar imaginea Alexandrei pasind catre mine…ma va insoti intotdeauna.

ale mi-a salvat viata.

M-a invatat totul.

Despre viata, speranta…

si lunga calatorie ce ma asteapta de acum incolo.

Intotdeauna-mi va fi dor de ea. Dar am hotarit sa merg mai departe.

Azi am scos de pe blog paginile cu ea. Trebuie sa se odihneasca in pace. Fara ca sa mai doara si fara sa o mai doara.

Stiu ca acolo unde este e fericita si si se bucura ca am luat aceasta hotarire. Stiu ca a vrut permanent sa pot iubi iar, sa pot simti iar.

Iar dragostea noastra e ca vintul.

Nu o pot vedea…dar o pot simti.

tristete

catalincrimu — Fri, 04 Dec 2009 15:35:45 +0000

adusa de o pala de vant,

tesalind vestmantul aspru al singuratatii. e o schisma a iunimii: fuga de tine si iubirea de tine. atita dor am strins, atitea tandre mangaieri, atitia ”te iubesc” intr-unul singur. lacrimile mele nu mai sunt ale mele, nu sterg tristetea. doar sapa chipul tau peste chipul meu si in sufletul meu.te voi iubi mereu.

Pasarile au intotdeauna culoarea cerului….

catalincrimu — Thu, 03 Dec 2009 06:42:56 +0000

….pentru ca cerul are culoarea libertatii.

zambetul monalisei fascineaza prin vesnicia lui. zambetul tau va fi, aidoma, vesnic. si atunci cum sa nu te iubesc vesnic? te privesc si o liniste suprema ma inconjoara , ma duce aproape de cer, ma invaluie cerul si atunci liber sunt sa te iubesc.
nu mai esti o simpla fotografie, ci o fotografie a sufletului meu. am inteles privind zambetul tau, ca fiecare femeie pe care o vedem e mult mai frumoasa decit cea ce inregistreaza ochiul, pentru ca cineva, undeva , intr-un suflet, ai remodeleaza si implineste frumusetea.

Crucificarea inimii

catalincrimu — Wed, 02 Dec 2009 06:45:47 +0000

Cred ca m-am saturat sa raman incremenit intr-un proiect al nefiintei. Dar ramane frica. Fiecare parte a fiintei mele care striga ca te iubesc e o coplesitoare frica.

Frica ma poate ucide pe mine, nu si dragostea mea. Putinta mea de a iubi. Putinta mea de a visa. De a te iubi, de a te visa. Ore intregi raman agatat de zambetul tau., de privirea ta, intr-o muta contemplatie.

O noua zi fara tine. Doar poza din care ma privesti si dureroasa muzica ce-mi invaluie simturile.

Ma feresc a-ti rosti numele, chiar si in soapta, pentru ca imediat ar urma fatala sentinta:

Te iubesc!

Mi-e inima crucificata de ganduri. Esti Golgota fiintei mele. Durerea sapa in muntele singuratatii ce sunt. Nu de azi-de ieri, ci de ani si probabil ca ani si ani vor urma pina ce muntele va deveni desert.

Nu stiu daca esti frumoasa sau, mai bine zis, cit de frumoasa esti. nu am avut timp sa-mi dau seama pentru ca intai m-a orbit lumina dinlauntrul fiintei tale. Ochii mei acum doar iti pipaie trasaturile. Posibil sa fii si frumoasa nu doar minunata. Amintirile mele poarta pecetea omenescului: sfinta doime: bine-rau, frumos-urit. Dar deloc exuberanta miracolului divin: MINUNATA!

Intr-o lume altoita pe minciuna si ipocrizie ma bucur de miracolul unei dureri divine:

Te iubesc!

Tu stiai atunci ca toate cuvintele mele alcatuite si insiruite frumos ascundeau acest

Te iubesc!

Iar ceea ce tu stiai eu refuzam sa stiu.

http://www.youtube.com/watch?v=vURnERBJeAM