SONETUL VECHIULUI COTOI
Crin întărcat mi-e dragostea de-acuma?
Chiar dacă-ti pipăi soldul, sînul, ceafa,
În gură nu-mi mai plescăie lin apa,
Pe creieri mă apasă-n creturi bruma.
Sînt prea sătul sau e-o nevolnicie
De vechi cotoi blazat în bleu smîntîne?
O, doar cuvîntu-n lobodă-mi rămîne,
Mîna-mi vioaie-i. Sufletul meu stie
O mie de palate si-altă mie
De melci mirifici, de izvoare-ovale.
Asează-te-n genunchi si-a tale sale
Îndoaie-le. Clădesc o-mpărătie
De vorbe dulci ce-ti umplu pîn’la greată
Cu fluturi sparti de raze-ntreaga viată!
Se făcea că înnebunisem, sau, mă rog, era cît pe ce să devin balamucalgiu, tratat cu dusuri scotiene, bătăi în cap, sistematice, cu-o măturică de cimbrisor înmuiată în tuică de mure, bălăcit total (eventual numai picioarele… membrele, vai, inferioare) într-un hîrdău cu doagele îmbătrînite-n cercurile ruginite de plictiseală. Mă dilatasem brusc în casa (îmi plăcea să am una cu patru camere, fix patru, cîte încăperi are si inima, bucata aia ciudată de carne, pompînd viata: sistolă, diastolă etc.), în proprietatea privată a… sufletului meu închis. Si, iată, bolovanul se-nmuiase în roua nostalgiei giugiulite de zefiri inventati, desigur, de zînoaice bulbucate lumesc în locurile divinizate-n cărtile cu poze ale copilăriei mele desuchiate de-o imaginatie hip-hop! Zgriptorii, la datorie, constiinciosi, căscau pliscuri ferestruite în sapte perechi de dinti, încercau să-mi sfîrtece bucătica de luciditate rămasă. Si-am scăpat, am scăpat, fugind ca bezmeticul, sumar îmbrăcat, probabil în pijama… aveam si tulburări de memorie, de olfactie, de… soldologie. Cîte coapse scapără o iubită ideală? Două, trei, patru, cinci? (Principalu-i că le ondulează.) Am luat-o razna pe ponoare-ntomnate, mocirlite-n ploi cu dichis: pic, pic, pic… dar stropii chibzuiti chinezeste-n crestet se lătiseră-n firfirici, în… aia… letcaie, iarăsi letcaie… Si se săltase mercurul unei melancolii de plantagenet prăbusit între plătagini, fiindcă-mi cheltuisem, absolut perdant, bugetul, ocrotit un timp la bancă, apoi scos pe de-a-ntregul si dizolvat în speculatii păguboase cu fluturii paraginilor liliachii ale maturitătii absurde..
Se făcea că mă-mpotmolisem la cîrciuma “Pirat”. Undeva, vizavi de Palatul Culturii, de fostul Tribunal, într-o curte minusculă, cu fratii de năzdrăvănii duioase, la o masă de lemn, în scaune cu paispe picioare – patronul le construise asa din cauză că tuturor clientilor li se rupea în paispe, declamau mereu sintagma asta bizară. Odată, exasperat, ne-a întrebat: în fond de ce nu vi se rupe-n treispe, în cinspe etc. Am tăcut mîlc. Nu stiam! Deci adăstaserăm acolo, ne băteau, ne tăiau venele, mintile, afectiunile secrete, totul, ne hăcuiau orologiile stricate ale Paltului, harcea-parcea si… alcoolizati autumnal, număram fir cu fir nalba pustiită de brume, sopîrlele încretite de frigul luminii albe, reci… si bolboroseam ca-n somn… si pipăiam peretii, doream adînc
să-i jupuim de razele turtite pe ei, lipite, una cu tencuiala… Ascultam (eu, medicinist ratat, cu stetoscopul!) canarii din colivii, buldogii de faiantă, încremeniti în mîrîituri sfioase. însă poezia se termina-n opt versuri. Cîntecel, ce mai tura-vura. Plecam profund nedumeriti de insurectia severă a anotimpului.
