Like this:

Cu rîvna si amar, cercat-am sa culeg roadele cerului – si n-am putut. Ele se înaltau spre nu stiu ce alt cer, cînd mîinile le înfruptam în rodnicia lor.
Crengile boltilor se apleaca în nadejdile rugilor noastre; acestea potolindu-se, ele îsi pierd fructele.
Nici flori nu înfloresc pe cer si nici poame nu rodesc. La el acasa, Dumnezeu neavînd ce pa-zi, de necaz si de urît, pustieste gradinile omului.
Nu, nu; nu pe astri îmi voi orbi vazul. Destul mi-am pierdut din lumina cersind pomana înaltimilor. Satul de tot felul de ceruri – mi-am lasat sufletul biruit de podoabele lumii.
„Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacara ca sa pazeasca drumul spre pomul vietii“ (Facerea, 3, 24).
Pe acest drum am cersit de multe ori. Si trecatorii, mai saraci ca mine, întindeau palme desarte în care lasam sa cada obolul nadejdilor. Si cum mergeam asa în gloata napastuita, cararea se-nfunda prin mlastini si umbra crengilor de rai se pierdea în fara-urma lumii.
Nu cu sfiala si cu rabdare ne vom înstapîni în ce-a scapat stramosului fatal. Cuget de foc ne trebuie – si ascutind arme si nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nos-tru.
Atotputernicul ne-a închis caile sale? Sadi-vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n-are paznici, nici sabii si nici flacari. Vom naste paradisul la umbra caznelor – si blînd ne-om o-dihni sub ramuri pamîntene, ca îngeri ai de-savîrsirii de o clipa. El sa ramîna cu o vesnicie fara nimeni; noi mai departe vom pacatui, muscînd din merele ce putrezesc sub soare. Îndragind stiintele greselii, vom fi asemenea Lui, si – prin durerile Ispitei – mai mari chiar.
Crezut-a El prin moarte sa ne faca robi si sa-i slujim. Dar noi pe îndelete ne-am îndatinat în viata.
A trai: a te specializa în eroare. A rîde de a-devarurile sigure ale sfîrsirii, a nu lua-n sea-ma absolutul, a transforma moartea în gluma si-n întîmplare nesfîrsitul. Nu poti respira de-cît în afundurile iluziei. Simplul fapt de-a fi e coplesitor de grav, fata de care Dumnezeu e biata jucarie.
Înarmati de accidentele vietuirii, vom pustii sigurantele crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom napusti în adevaruri, ne vom învrajbi cu luminile neavenite. Vreau sa traiesc, si peste tot îmi sare duhul împotriva, aparator al pricinilor nefiintei.
…Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada erorilor.
Pe semeni îi cunosc. Adesea mi-am citit în ochii lor absenti si goi nerostul soartei sau mi-am odihnit razvratiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi-e strain. Ei vor, ei vor neîncetat. Si cum nimic nu e de vrut, pasii mei calcau în urmele lor ca-n spini, cararea mea serpuia prin noroiul dorintelor lor, înalbindu-le, printr-un nimb de nefolosinti, cautarea lor fara folos.
Ei nu stiu ca raiul si iadul sunt înfloriri ale clipei, ale clipei însesi, ca nimic nu este peste taria extazului inutil. N-am întîlnit în mersul lor muritor oprirea eterna pe arcurile clipitelor.
Vad un arbore, un zîmbet, un rasarit, o amintire. Nu sunt fara margini în fiece din ele? Ce mai astept peste acel definitiv vaz, peste incurabilul vaz al fulgerului temporal?
Oamenii sufar de viitor, se reped în viata, fug în timp, cauta. Si nimic nu ma doare mai mult decît ochii lor cautatori, zadarnici, dar lipsiti de zadarnicie.
Eu stiu ca totul e final, ca exista doar o cli-pa, fiecare clipa, ca pomul vietii e rabufnirea de vesnicie, reversibila în actele fiintei.
Si astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopti, în nopti mari ce ridica în fata mintii fundurile lumii, cum as sti daca sunt sau nu mai sunt? Si mai poti fi atunci sau poti sa nu fii? Sau, prins în nedeslusirile muzicii, pierdut în ele, curatit de întîmplarile respiratiei, cum te-ai asemui semenilor?
A nu avea decît o tinta: sa fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este si nici pe nu este. Unde te gasesti ca victima învolburata a farmecului ei? Dar nu-i ea un nicaieri sonor?
Oamenii nu stiu sa fie fara de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gusta nedesavîrsirea, cînd „ros-tul“ vietii e extazul acestei nedesavîrsiri! Dar cum sa le dezvaluim suprafetele acestei taine, cum sa-i încîntam de luciul unui mister si sa-i îmbatam de-o fascinatie atît de simpla? Îmi vin în minte anumite nopti si anumite zile…
Tacerile nocturne în gradinile Sudului… Spre cine se apleaca palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altadata, cînd în sînge purtam mai mult alcool si mai multa Spanie, furia mea le-ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestra si zvîcnirile inimii le-ar fi împins spre vecinatati de stele. Acum, sunt fericit sa ma separ de astri prin ramuri gînditoare, sa gust în adierile lor o singuratate blînda, sa ma nimicesc în splendoare pe un pamînt divinizat în noapte.
Daca am trai în gradini, religia n-ar fi posibila. Lipsa lor ne-a împins în dorul raiului. Spatiul fara flori si arbori îndeamna ochii spre cer si aminteste muritorilor ca primul lor strabun a poposit vremelnic în vesnicie si-n umbra de pomi. Istoria e negatia gradinii.
Nadejdile le datoresc noptilor. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau si, singur între materie si vis, ridicam aromele deceptiei la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte – acest posibil fara timp. Totul se prea poate – dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gînd – si unde zboara ele? Într-o vesnicie vag tremuratoare, ca un eter ros de reflexii.
…Asa am ajuns sa privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neîntelegere i-au rapit oamenii turburarile si le-au transformat în binefaceri? Ce lipsa de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne-am apropiat cu totii prea omeneste de razele lui si, crezîndu-l sursa de real, i-am acordat prea multa realitate? De ce vom fi proiectat scopul pîna si pe cer?
Nu stiu pîna unde soarele este. Dar stiu prea bine cît nu mai sunt sub el. – Cine, pe tarmuri de mare, în ceasuri de-a rîndul, cu ochii întredeschisi, paralel vremii, orizontal pe vis si disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n-a resimtit amestecul de fericire si neant al risipei de stralucire – acela nu cunoaste nici una din primejdiile pe care frumusetea le-a adus în lume.
Credeam a fi tînar sub soare, si m-am pomenit fara vîrsta. Si daca-n miez de nopti mai aveam ani, în amiezi nu-i mai aveam. Toate vîrstele fug si ramîi fiinta si nefiinta, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor.
Cum scoboram din cetatea ardeleana, în nu stiu care ora a înserarii si care an al tineretii, nefericit si dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a ma gîndi la soare – revelatia apusului mi-a frînt subit mîndria genunchilor. Membrele mele se întîlneau cu oboselile amurgului, si ce mai ramînea ca soare între petele inimii a-ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Si recunostinta mea trimisa astrului se îndrepta si spre Egiptul propriului suflet.
De atunci am tamîiat necontenit moartea si soarele – ca stranepot al cine stie carui trîn-dav de pe malurile imemoriale ale Nilului.
Precum iubesti cartile pe care era sa plîngi, sonatele ce ti-au taiat suflarea, parfumurile ce-ti soptesc de renuntare, femeile ratacite între corp si suflet – asa cu marile: te-ndragostesti de cele ce unduiesc înecul.
N-am cautat în Mediterana poezie, nici violente, nici vîrtejuri cumplite de valuri. Acestor chemari aflat-am raspuns pe stîncile Bretaniei. Dar cum as uita o mare în care mi-am lasat gîndurile?
Într-o memorie mai scurta decît presimtirea de vesnicie a efemerei, as pastra înca icoana si recunostinta albastrului inuman al marii decadente. Pe malurile ei s-au prabusit împaratii – si cîte tronuri ale sufletului…
Cînd aerul si-a suspendat nelinistea si nemarmurirea meridiana a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci stiu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fara cuprins: baza efectiva a irealitatii. Doar spuma – actualitate a nimicului – continua ca o straduinta spre fiinta…
Nici unul n-avem putinte mai mari decît sa plecam în larg. Fara dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val sa nu supravietuiasca odiseei inimii. Un Ulise – cu toate cartile. O sete de larg plecata din vrafuri, o ratacire erudita. A sti toate valurile…
Pietate estetica: a purta un respect religios aparentelor, a calca pe pamînt fara nostalgia cerului, a crede ca totul e posibilitate de floare – si nu de absolut.
De n-ai regretat nicicînd ca n-ai aripi, pentru a nu pîngari natura cu pasii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodata acest pamînt. De cîte ori l-am descoperit, de cîte ori l-am simtit în inima si nu sub talpi, astrii spre care priveam în dezradacinari se transformau în ceara si se topeau într-un sînge care uita atuncea cerul. Poti zari în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaste înduiosarea din întîlnirile rare cu pamîntul ce-l dispretuiesti în mers. Dar, fata-n fata cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frateasca, de amar intim nu te leaga într-o îmbratisare miscatoare! Destul mi-am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinti si bolte!
Acum vreau sa-nvat respectul bulgarilor. Putea-voi sa privesc în jos cu patima ce-mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu si ce chinuri în viciu împins-au ochiul în supranatural? Religia îl opreste de la menirea lui fireasca: sa vada. De la crestinism încoace ochii nu mai vad.
Acelasi om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipa în gradini – cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate-n simturi ar trebui sa ridice un templu si sa urzeasca o mitologie a senzatiei.
Ce sa fac cu cerul, care nu stie ce-i vestejirea sau chinul si extazul înfloririi? Vreau sa fiu cu lucrurile menite firii si sa mor cu ele, în aceeasi masura menite muririi. De ce v-am vorbit voua de stingere, astri nestinsi? Am cautat prea mult nimicul în alta parte. Dar ma întorc pe tarîmurile unde sufla ostenelile. Pe ele sa umblu ca un schimnic setos de pacat.
Din tot ce-i fugar – si nimic nu-i altfel – culege prin senzatii esente si intensitati. Unde sa cauti realul? N-ai unde. Doar în gama emotiilor. Ce nu se ridica la ele e ca si cum n-ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezenta si numai expresia salveaza lucrurile din irealitatea lor fatala.
Din ce-ai trait, ce retii? Bucuriile si durerile fara nume – dar carora le-ai gasit unul.
Viata nu tine decît durata fiorurilor noastre. În afara de ele, ea-i pulbere vitala.
Ce vezi, ridica la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Caci: în sine, nimic nu este. Vibratiile noastre constituiesc lumea; destinderile simturilor, pauzele ei.
Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugaciune, asa aparenta – fire prin expresie. Cuvîntul fura prerogativele neantului nemijlocit în care traim, îi rapeste fluiditatea si nestatornicia. Cum ne-am descurca în desisul senzatiilor, de nu le-am opri în forme – în ce nu este? Astfel le atribuim fiinta. Realitatea e aparenta solidificata.
Zbuciumul negativ al carnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana mortii imediate si vraja dezastruoasa a bolii – palesc în fata dez-nadejdii ce emana din splendorile lumii. Si de mi-as aminti durerea cea mai precisa si mai sfredelitoare, si cea mai sigura înnebunire a materiei supusa eului, ele sunt sterse fata de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munti sau în mari, în taceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenti, simturile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de-a fi în frumusete si siguranta de-a o pierde în timp ma sfîsiau crunt, ca peisajul se risipea în substanta echivoca si sublima a unei nemîngîiate admiratii. Numai urîtenia e nedureroasa. Dar farmecul aparentelor care compromit înaltimile e mai zguduitor ca toate iadurile nascocite de blîndetea omului. Nu caznele acestuia m-au scos din lume, ci din a fi vazut prea adesea raiul pe pamînt, simturile mele s-au topit în nenoroc. De ce-n desavîrsirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie ma întorcea spre cruzimile timpului?
De-ai vazut un migdal înflorit scuturîndu-se blînd sub insinuarile brizei si cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul sa nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate – atunci te-ai scuturat si tu de clipe, ca sa cazi mai amarnic în deserturile vremii.
Frica de un sfîrsit de fioruri mi-a otravit raiul simtirii, caci nimic n-ar trebui ispravit în simturile împlîntate-n fire. Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile carnii, si-am sîngerat în fericiri mai rau ca-n deznadejdi.
Rarefierea mistica a timpului în nimicul absolut al frumusetii… Cu el sa-mi hranesc as-teptarile sîngelui, cu ondulatiile si rasfrîngerile armonioase ale eternei inutilitati. Rosturi exista numai în aparentele pentru care ai vrea sa mori… Vor lua petalele locul ideilor?
Timpul cere alta seva, vinele alt murmur, carnea alte înselaciuni… O lume directa – si cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecaruia, si pe care nimfele cugetului n-ar în-drazni sa-i culeaga…
De ce vom fi cautat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot învesnici în nimiciri mai dulci? – Voi smulge un neant îmbatator din toate înfloririle si-mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Si nu voi mai fugi în stele si nici nu ma voi adaposti în departari lunare.
Nirvanizarea estetica a lumii: a atinge supremul în supreme aparente. A fi nimic si tot în spuma imediatului. Si a te-nalta la marginile eului, în nemijlocit si în fugar.